Proiect Plastic

Proiect: Plastic sau Conservare
Locatia: Iasi, Galeria apArte, Codrescu Teodor nr. 1700479 Copou
Data: Mai 2017
Marius Geangu / Anul 2 / Foto-Video

Fiind inspirat de către artistul american Edward Kienholz (artist de instalație și sculptor), am început proiectul Plastic sau Conservare în ideea de a prezenta publicului, consumul de obiecte în societate, mai precis consumul de mașini destinate transformării energiei  în lucru mecanic. În anul 1977, pe baza obiectelor găsite prin magazinele de antichitați ale oamenilor, Edward Kienholz face următoarea afirmație: ”Chiar încep sa înteleg fiecare societate doar căutând prin magazinele sau piețele de vechituri. Este o forma de educație si orientare istorică pentru mine. Pot să vad o multitudine de idei în ceea ce este aruncat de către o cultură.”
Plecând de la aceasta afirmație si până la obiectul expus, în acest proiect, există o narativitate atât personală cât și generală, prin faptul că suntem victime ale consumului excesiv de materiale, de obiecte, iar cu timpul aceste elemente specifice stilului de viată al fiecarui individ capătă autenticitate, prin simplul fapt că nu le dăm o importanța așa mare decât după distrugerea sau pierderea acestora (spre exemplu plasticul care este format din componente organice semi –sintetice, poate rezista zeci de ani dacă nu este deformat sau distrus de către om prin diferite procese fizice sau chimice).
În acest proiect am vrut să surprind un moment în care o actiune fara intentie asupra unui obiect poate avea o semnificație artistică în urma deformarii acestuia, prin faptul ca el devine un simbol pentru prezent și trecut, creat și distrus. Obiectul de față este un obiect asupra căruia timpul si-a lăsat amprenta, obiect prin care sunt exprimate atât momentele frumoase cât și angoasele omului, mai precis a acțiunilor sale.
Lângă acest exponat se pot vedea trimiterile către trecut prin simpla narativitate ce ilustreaza un punct de început și un punct de final, acest ciclu având probabilități de a continua la nesfârșit.
Așadar în ciclitatea acestor imagini, acceptarea raportului unui eveniment este mai importantă decât evenimentul în sine (William H. Ivins Jr.).  Fiecare imagine reprezinta o ilustrare a realului. Conservarea materialului nu mai este posibilă dacă acesta este aruncat sau distrus iar dovada cum că acesta a fost creat si folosit nu exista. Am ales ca prin conservarea si expunerea acestui material din plastic (mai precis o bara) să fac o trimitere către ideea de a conserva amintirea si conștiința specifică timpului în care au avut loc diferite momente sau evenimente mai mult sau mai puțin importante. Toată lucrarea capăta si un caracter documentar deoarece relateaza întamplarile pe care orice persoana le poate avea de-a lungul timpului, întamplari ce pot influența negativ și conștiința acesteia.

Fotografiile sunt prezentate în dimensiunea 10,7cm x 8,8cm, dimensiune specifica hârtii fotografice pentru camerele Polaroid (100, 600 Land Camera, 1000, OneStep), întocmai pentru a ilustra așa numitele snapshot-uri (momente înghetate pe hârtie).

Tehnic
Elemente – bara auto de maxim 1,50 metri, sufe de plastic prin intermediul carora voi suspenda bara auto de tavan la o inaltime fata de podea de maxim 2 metri, fotografiile ce vor fi atasate exponatului in format 10,7cm x 8,8cm sau print total cu fotografiile respective (aranjate 4 cate, 4 de la stanga la dreapta, adica fiecare rand va avea 4 poze), lipici sau banda dubla adeziva pentru a prinde fotografiile de perete (optional bolduri si un ciocan pentru a le bate in perete putin), timp de lucru maxim 2 ore.

Albert Renger Patzsch

Albert Renger Patzsch (Iunie 22, 1897 – Septembrie 27, 1966) a fost un fotograf german asociat cu Obiectivitatea Noua. Aceasta a fost o mișcare în arta Germana în anii 1920 ca o reacție împotriva expresionismului. Renger-Patzsch s-a născut în Würzburg și a început să facă fotografii la vârsta de doisprezece ani. După serviciul militar în Primul Război Mondial, a studiat chimia la Colegiul Tehnic din Dresda. La începutul anilor 1920, a lucrat ca fotograf de presă pentru Chicago Tribune înainte de a deveni liber profesionist. A avut prima expoziție de muzeu în anul 1927. Cartea sa cea mai cunoscută Die Welt ist Schon (Lumea este frumoasă) 1928, este o colecție de o sută de fotografii în care formele naturale și industriale ale obiectelor produse în masă sunt prezentate cu claritatea unor ilustrații științifice. La fel ca și Edward Weston în Statele Unite ale Americii, Renger-Patzsch credea că valoarea fotografiei consta în capacitatea sa de a reproduce textura realității, reprezentând esența unui obiect. El a scris: “Secretul unei bune fotografii, care, ca o operă de artă, poate avea calități estetice este realismul ei”. Printre lucrările sale din 1920 se numără Echeoeria (1922) și Capul lui Viper (circa 1925). În anii 1930 Renger-Patzsch a făcut fotografii pentru industrie si publicitate. Arhivele sale au fost distruse în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În 1944 sa mutat la Wamel, Möhnesee, unde a trăit restul vieții sale.

https://s-media-cache-ak0.pinimg.com/originals/fd/2e/4f/fd2e4f2985687649a41a8109521d7b06.jpg

„Indiferent de subiectul fotografiei, se poate crea un efect armonios printr-o compozitie echilibrata bazata pe nimic altceva decât o relatie buna a negrului cu albul.” Andreas Feininger, Fotograful Creator
Dupa cum spune si Andreas Feininger, Albert Renger Patzsch reuseste sa creeze prin intermediul compozitiei si contrastului dintre
alb si negru un efect armonios in fotografiile sale, oferindu-le un aspect asemănator picturilor cubiste de la începutul secolului al XX-lea. Prin aceste structuri industriale germane ale anilor 1947-1956, fotograful a reprezentat esența unui obiect cu ajutorul liniilor si formelor geometrice. Putem compara de asemenea fotografiile lui Renger Patzsch cu fotogrfia documentara a marelor metropole europene de la mijlocul secolului al XIX-lea unde fotografi precum Edouard-Denis Baldus (1813-1889) si Delmaet şi Durandelle au fost martorii respectivelor schimbari arhitecturale.
În fotografiile sale acesta surprinde forma exacta, detaliata a subiectului, fapt care reflectă pasiunea lui Renger-Patzsch pentru știinta. De asemenea „fotografiile nu au fost create cu intentii artistice, in cazul fotografiilor industriale primând informatia obiectivă”. – Matei Bejenaru, Istoria Fotografiei, Editura ARTES, pag.72

Impresionismul

Impresionismul

Impresionismul este un curent artistic care își are originile în Franța, unde un grup de pictori resping temele oficiale (istorice, anecdotice, mitologice), adoptând o viziune originala asupra lumii sensibile și o tehnica noua ce consta în transpunerea pe suport a senzațiilor vizuale fugitive pe care le au în fata motivului. Pictura impresionistă s-a dezvoltat în perioada cuprinsă între 1867 și 1886 , caracterizată prin concentrarea asupra impresiilor fugitive produse de o scenă sau de un obiect, asupra mobilității fenomenelor, mai mult decât asupra aspectului stabil și conceptual al lucrurilor, preferând pictura în aer liber și folosind o cromatică pură și tușeuri fine de penel pentru a simula lumina reală.
Precursori ai impresionismului au fost pictorii spanioli Diego Velázquez și Francisco Goya , pictura engleză cu William Turner și John Constable, precum și francezii Courbet, Ingres și reprezentanții Școlii de la Barbizon. În 1863, Édouard Manet pictează tabloul intitulat Olympia, care a provocat un scandal enorm, reprezentând-o pe zeița Venus în chip de curtezană. Nu se vorbește încă de impresionism, dar se pot deja întrevedea caracteristicile principale ale acestei mișcări, care îl vor duce în aer liber să picteze faimoasele sale peisaje. Pentru a înțelege apariția Impresionismului, trebuie sa aruncam o privire înspre realizările lui Courbet. Courbet arătase ca arta adevărata nu are nimic în comun cu regulile în care o îngrădeau Academia și juriul Salonului Oficial. El considera ca subiectele pot fi luate din viata reala, din orice manifestare a ei, din ceea ce ii este familiar artistului, deci nu e necesar sa ne adresam mitologiei si alegoriei pentru a face un tablou bun, deși tradiția formulata de artiștii secolelor trecute nu trebuie ignorata.
Descoperirea stampei japoneze
Primele stampe japoneze erau imprimate doar în alb si negru. Existau și cazuri mai rare în care unii maeștri își colorau lucrările, după imprimare, folosind coloranți minerali. Prima stampă policromă apare abia în 1740-1741. A fost inventată de un tipograf, Kamimura Kichiemon. Inițial s-au folosit numai nunațe de roșu, ulterior s-au folosit și nuanțe de verde, maro, galben sau ocru.
Ceea ce imi place in mod deosebit la aceste stampe este faptul ca au contraste puternice, culori vii iar cele imprimate in alb si negru aveau o grafica deosebita, cu detalii foarte multe.
Stampa japoneza a avut o mare influenta asupra artiștilor de la mijlocul secolului al XIX-lea. Japonezii, imitându-i pe chinezi, dar mergând mai departe ca aceștia, s-au arătat incomparabili într-o arta minora, adică in gravura de lemn în culori. Aceasta era un produs rezervat poporului de rând, disprețuit de clasele nobile. Japonezii arătaseră un dar evident și multa noutate în expresie. In Europa, aceasta stampa apare prin 1860, în ceainăriile chinezești din Londra și Olanda.
Compoziția stampelor era de asemenea extreme de originala pentru perioada respectiva. In picturile europene, apărea cel mai des gruparea în piramida, inspirata de operele renascentiste. Coloritul era curios și surprinzător.

Edouard Manet poate fi numit codificatorul Impresionismului.

De origine pariziana, artistul face parte din înalta burghezie, fiind caracterizat de distincție, buna creștere și cultura liberala bazata pe o formație clasica.
Călătorește des în Olanda, unde studiază operele lui Rembrand si Franz Hals și în Germania.
La Paris, vizitează des Luvru, copiind operele marilor artiști ai Renașterii, în special cele ale venețienilor și spaniolilor. De la Velasquez ia contrastele dintre tonurile închise si deschise.
Manet rupe tradiția coloristica franceza, considerând ca un artist trebuie sa își manifeste individualitatea. El crede ca tot ce il ajuta pe un pictor sa își elibereze instinctele merita sa fie salutat cu simpatie, căci scopul suprem în arta este sa fii sincer.
Artistul pictează numai ce îl atrage, de aici venind “contemporaneitatea” și “modernitatea” lucrărilor sale. Efectele de lumina le reda prin tonuri clare, puse în tuse largi. Aspectele din natura apar ca niște pete luminoase, langa alte pete ceva mai întunecate, care se scot reciproc în valoare.
Frederic Bazille
Frédéric Bazille sa născut în Montpellier, Hérault, Languedoc-Roussillon, Franța, într-o familie protestantă bogată. El a devenit interesat de pictura dupa ce a vazut unele lucrari de Eugène Delacroix. Familia lui a fost de acord să îl lase să studieze pictura, dar numai în cazul în care el a studiat, de asemenea, medicina. Bazille a început să studieze medicina în 1859, și sa mutat la Paris, în 1862 pentru a-și continua studiile. Acolo l-a întâlnit pe Pierre-Auguste Renoir si Alfred Sisley, a fost atras de pictură impresionistă, și a început să ia cursuri în atelierul lui Charles Gleyre lui. După ce nu și examenul medical în 1864, el a inceput sa picteze full-time. Pictura: Bazille’s Studio; 9 Rue de la Condamine, 1870.

800px-frederic_bazille_-_bazilles_studio_-_google_art_project
Unele dintre picturile lui Frederic Bazille pot fi comparate cu ilustratiile artistului Lonie Bee (pictor, grafician. Născut în Santa Rosa, CA la 6 iunie, 1902.Lonie Bee a studiat la UC Berkeley, CSFA și CCAC.) Ilustrațiile sale au apărut și pe coperțile revistelor Cosmopolitan, American, Woman’s Home Companion, Collier’s, Woman’s Day. Ca stil pictural se aseamana atat pensulatia cat si compozitia chiar daca unele din picturile lui Frederic sunt facute intre anii 1864-1869  iar cele lui Lonie intre 1990-1995.

58-5870-xqssg00z

Ana Mendieta

Ana Mendieta | Performance Artist

Ana Mendieta (18 noiembrie, 1948 – 8 septembrie, 1985) a fost o artista cubaneza, sculptor, pictor si artist video, aceasta fiind cunoscuta in special pentru operele de arta in care lasa urme in pamant cu propriul ei corp. Ana Mendieta s-a nascut in Havana, Cuba iar la varsta de 12 ani, pentru a scapa de regimul communist al lui Fidel Castro, a mers impreuna cu sora ei Raquelin, in America, in cadrul unui program guvernamental. In anul 1966, Mendieta s-a regasit cu mama ei si cu fratele ei mai tanar, ulterior alaturandu-se si tatal ei care petrecuse 18 ani intr-o inchisoare politica.  Mendieta a studiat la Universitatea din Iowa unde a obtinut diferite premii in artele plastice sub atentia artistului Hans Breder. In timpul carierei sale aceasta a creat lucrari in Cuba, Italia si Statele Unite.
In majoritatea lucrarilor sale, aceasta se foloseste de propriul corp pentru a lasa urme sau forme in pamant, rezultand astfel nu doar o imagine artistica ci un proiect conceptual complex. Aceasta marturisea ca “prin corpul meu, devin una cu pamantul…devin o extensie a pamantului iar pamantul o extensie a corpului meu”. The Silueta Series (1973–1980) este una dintre seriile (sculptural performance) create de catre Mendieta in natura, aceasta lasand siluete in noroi, nisip sau iarba la care a inclus si alte elemente naturale precum frunze, crengi. A facut toate aceste lucruri pentru a crea o realtie speciala cu natura, cu forma, in incercarea de a lasa o amprenta asupra spatiului, prin maniere putin grotesti, dar cu un puternic impact vizual asupra privitorului.
Artista marturisea in anul 1981:”Aceste proiecte reprezinta dialogul dintre peisaj si corpul feminin (bazat pe propria mea silueta). Sunt coplesita de sentimentul de a fi aruncata din pantecele mamei. Arta mea este modul prin care imi restabilesc legaturile cu universul. Este o revenire la sursele materne.”

https://i2.wp.com/i.huffpost.com/gen/1712972/thumbs/o-ANA-MENDIETA-900.jpg
Pe baza acestor confesiuni pot spune ca operele Anei Mendieta reprezinta un studiu asupra formei, in care aceasta asociaza idei si ganduri cu spatiul in care isi desfasoara actiunile; spre exemplu in multe din actele ei de performance, aceasta intra fara haine in rauri sau pesteri pentru a exprima o nevoie de libertate spiritauala sau pentru a exprima o anumita stare de spirit mai putin placuta pe care aceasta o are. De asemenea in una dintre cele mai cunoscute lucrari ale sale „Ymagen de Yagul”, Ana documenteaza corpul ei dezbracat intr-un sit arheologic, fiind acoperita de multe flori mici albe, lansand la vedere doar mici parti ale corpului; aceasta  lucrare denota un caracter obscur, fiind interpretata ca o lucrare autobiografica.
In timpul facultatii, artista s-a axat pe violenta asupra femeilor, in urma rapirii si violarii unei colege de facultate din campusul respectiv. Aceasta s-a legat in apartamentul sau de o masa si timp de doua ore nu s-a miscat, fiind acoperita si de sange de vaca. Si-a invitat colegii de facultate pentru a vedea acest act de performativitate, cu scopul ca acestia sa asiste la o asa numita crima.
Filmele lui Ana Mendieta sunt la fel de cunoscute precum operele sale de arta si totusi chiar daca artista a facut putine filme experimentale, acestea au ajuns sa fie discutate de cat mai multi critici de arta. La fel ca si in unele fotografii sau performance art, filmele lui Mendieta se caracterizeaza printr-o combinatie a prezentei si absentei, prin interventia asupra emulsiei filmului (Butterfly, 1975 , film de 8mm transferat la rezolutie mare pe format digital).
Artista moare din pacate pe 8 septembrie, 1985, dupa ce aceasta a cazut de la fereastra apartamentului unde locuia, in Greenwich Village, unde era prezent si sotul ei. In urma acuzatiilor acesta nu a fost gasit vinovat interpretandu-se ca artista a sarit intetionat de la fereastra. Dupa aceasta tragedie, sora ei Raquelin s-a ocupat in mod deosebit de lucrarile Anei pentru ca acestea sa ramana in galerii si spatii unde sa poata fi vazute de catre public. Raquelin a facut un parteneriat cu cu Galeriile Lelong’s care acum reprezinta munca si operele de arta ale Anei Mendieta.

Edward Kienholz

Edward Kienholz

 

Edward Kienholz (nascut pe douzeci si trei octombrie 1927 – zece iunie 1994) a fost un artist american (artist de instalatie si sculptor) pe care il putem incadra in curentul artistic neo-dadaist/funk art, care si-a trait anii copilariei la o ferma de grau alaturi de parintii sai in Fairfield, Washington. A studiat arta la Colegiul Eastern Washington și pe scurt, la Whitworth College din Spokane, dar nu a primit nici un grad oficial. Dupe o serie de locuri de munca ciudate, acesta s-a stabilit in Los Angeles unde si-a exprimat opinia despre societatea americana prin diferte opere de arta cum ar fi „Five Car Stud” (1969-1972),  „The Back Seat Dodge” (1964) si „The Beanery (1965). Pe langa operele de arta realizate la dimensiuni mari cat mai apropiate de cele reale, in ciuda lipsei sale de pregătire artistică formală, Kienholz a început să folosească abilitățile sale mecanice și de tâmplărie în a face picturi și reliefuri asamblate din materiale recuperate de pe alei și trotuare.

In 1956, Kienholz deschide Galeria NOW, fiind ajutat de catre Michael Bowen pentru sigla galeriei. Tot in acest an face cunostinta cu studentul Walter Hopps, care detinea Galeria Syndell. Cei doi au organizat All-City Art Festival, apoi in 1957, cu poetul Bob Alexander, deschid Galeria Ferus pe North La Cienega Boulevard, Hawthorne, California.

Majoritatea operelor lui Kienholz se remarca prin ambientul creat, prin scenele care fac referire la societatea americana de consum, intr-o maniera groteasca, vulgara avand protagonisti oameni din viata reala, victime ale acestor caracteristici specifice mediului social. In anul 1977, pe baza obectelor gasite prin magazinele de antichitati ale oamenilor, acesta face urmatoarea afirmatie:”Chiar incep sa inteleg fiecare societate doar cautand prin magazinele sau pietele de vechituri. Este o forma de educatie si orientare istorica pentru mine. Pot sa vad o multitudine de idei in ceea ce este aruncat de catre o cultura.”

Kienholz foloseste de asemenea televizorul sau radioul, adaugand imagini si sunete in instalatiile sale pentru a sublinia efectul de degradare sau descompunere prin folosirea obiectelor vechi, folosite, precum si mobilier, animale impaiate etc. Spre exemplu in instalatia „In The Infield Was Patty Peccavi” (1981, Hirshhorn Museum and Sculpture Garden) de Edward and Nancy Kienholz, acesta foloseste haine, lemn, sticla, hartie si lumini pentru a crea o scena in care se doreste evadarea dintr-un spatiu sobru contruit din aceste elemente. Este prezent si un personaj care sta pe un pat privind catre o proiectie ce are forma de spirala, aceasta forma reprezentand spatiul nou, deschis.

O alta instalatie importanta si pe care o apreciez foarte mult este „The Beanery” (1965) unde artistul a folosit atat personaje cat si obiecte pentru a reconstrui atmosfera si aspectul general al barului „Barney’s Beanery” (acesta fiind un grup de baruri din Los Angeles fondat in anul 1920). Kienholz a remarcat faptul că timpul este suspendat în instalație pentru a sublinia monotonia atmosferei din bar; acesta a declarat: “Un bar este un loc trist, un loc plin de straini care ucid timp, amanarea ideea ca ei vor muri.” Numai proprietarul pub-ului are o fața umana, care acționeaza ca o emblema a trecerii necruțatoare a timpului.

https://i0.wp.com/d2jv9003bew7ag.cloudfront.net/uploads/Edward-Kienholz-The-Beanery-1965.jpg

In aceasta instalatie regasim un simbol de-a lungul peretelui din spatele barului care se citește „Fagots – Stay Out”. Semnul a fost pus în mod ostentativ ca un raspuns la presiunea exercitata de poliție, care a avut o tendința spre practici discriminatorii impotriva homosexualilor intre anii 1964-1968. Propietarul a murit in anul 1968, facandu-se eforturi ca placuța sa fie data jos. Pe 7 Februarie 1970 are loc un protest organizat de catre miscarile civile pentru apararea drepturilor LGBT asupra barului/restaurantului, forțand scoaterea semnului. Din acea zi acesta a fost dat jos.

„Five Car Stud” (1969-1972)

Five Car Stud este o lucrare puternică care ilustrează ura multor americani fata de minoritatile rasiale si parteneriate inter-rasiale. In acest terifiant tablou, Kienholz foloseste patru automobile și un camion, intr-o camera intunecata, acestea avand farurile aprinse, luminand o scena socanta: un grup de oameni albi tortureaza un om afro-american dupa ce acestia descopera ca ar fi baut cu o femeie alba. Kienholz a declarat la momentul respectiv:”Deși societatea noastră se consideră postrasiala, Five Car Stud este un memento dur a unei parți rusinoase a istoriei noastre, ale cărei urme încă persista.”Acesta instalatie a fost vazuta o data in Germania în 1972 și de atunci a ramas depozitata in Japonia, timp de aproape patruzeci de ani.

https://i0.wp.com/www.fondazioneprada.org/wp-content/uploads/Fondazione-Prada-Kienholz-13-b-961x640.jpg

Este de remarcat faptul ca Edward Kienholz foloseste astfel de simboluri in operele sale, oferind lucrarilor si un caracter conceptual.

In anii 1970, Kienholz are oportunitatea de a lucra in Berlin. Cele mai importante opere in aceasta perioada se bazau pe asa numitele Volksempfängers (aparate radio care primeau semnal, din perioada national-socialista din Germania).

In 1974, Edward Kienholz face acte performative impreuna cu Jannis Kounellis, Wolf Vostell si alti artisti in Berlin la ADA (Aktionen der Avantgarde).

Acesta moare in data de 10 Iunie 1994,  facand atac de cord dupa o excursie in munti.

https://en.wikipedia.org/wiki/Edward_Kienholz

Pulp Fiction (1994)

Pulp Fiction

Pulp Fiction (1994) este un film american regizat de Quentin Tarantino, care a scris și scenariul împreună cu Roger Avary. Filmul este cunoscut pentru dialogul său spumos, eclectic, combinația ironică de umor și violență dar și pentru firul narativ nonlinear. Filmul a fost nominalizat la șapte premii Oscar, printre care pentru cel mai bun film; Tarantino și Avary au câștigat premiul pentru cel mai bun scenariu original. Filmul a câștigat de asemenea premiul Palme d’Or la ediția din 1994 a festivalului de la Cannes. Un mare succes critic și comercial, filmul a reîmprospătat cariera actorului principal John Travolta, care a primit o nominalizare la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor, nominalizări primind și Samuel L. Jackson și Uma Thurman.

Caracteristica specifica acestui film Neo-noir este aceea ca predomina un umor/amuzament in special in monologurile/dialogurile mafiotilor si criminalilor marunti. Filmul nu beneficiaza de un fir narativ iar pe parcursul acestuia intalnim titluri reprezentative pentru capitole precum “Vincent Vega & Marsellus Wallace’s Wife” si  “The Gold Watch”. In special timpul este acordat monologurilor si dialogurilor unde ne sunt prezentate si perspectivele personajelor asupra vietii. Spre exemplu in scena “The Gold Watch” ne este prezentata povestea lui Butch si a ceasului tatalui sau, care a facut mari sacrificii pentru ca acesta sa ajunga la el. Chiar mama sa ne ofera detalii despre acest subiect de unde reiese ca Butch (fiind copil) cunostea deja situatia tatalui sau si cum acesta a murit prin scenariul “Iti amintesti cand ti-am spus ca tatal tau a murit intr-un lagar de prizonieri?”. Ulterior scena este preluata de catre capitanul Koons, unde regizorul prefera sa faca un gross-plan, povestind in detaliu ceea ce s-a intamplat cu tatal lui Butch.

In film ne sunt prezentate scene in care Butch (fiind boxeor) face un aranjament cu asa numitul Marsellus Wallace (Ving Rhames), pentru ca acesta se se dea drept infrant in una dintre runde in schimbul unei sume de bani. In scena in care se face schimbul apar si cei doi mafioti importanti Vincent Vega si Jules Winnfield, acestia fiind partenerii de afaceri ai domnului Marsellus Wallance.

In secventa in care a avut loc meciul de box, Butch prefera sa se abata de la intelegerea pe care o avea ranind adversarul si incearcand sa fuga cu banii pe care i-ar fi castigat din pariuri.

Spre finalul filmului acest Butch se intalneste cu Vincent Vega (care era trimis pentru a-l ucide) dar lucrurile iau o intorsatura, si anume ca Vincent este ucis si Butch se intalneste cu Marsellus intamplator pe strada avand chiar si un conflict. Scenele sunt dinamice, si pline de suspans, cu multa actiune, violenta si sange.

In cazul celor doi mafioti Vincent Vega si Jules Winnfield, acestia incearca sa aduca valiza misterioasa sefului lor Marsellus Wallace. In capitolul intitulat “Vincent Vega & Marsellus Wallace’s Wife” ne este prezentata sotia lui Marsellus ca fiind un personaj rebel, vicios, misterios si plin de viata. Rolul pe care mafiotul Vincent il are este acela de a petrece timp cu tanara domnisoara pentru a o incanta si a o amuza. Dialogurile sunt reprezentate prin schimbarea cadrelor  avand un gross-plan cu personajul care vorbeste. Scena in care cei doi iau cina impreuna, iese in evidenta prin faptul ca este prezent un sarcasm si o atmosfera in care bancurile si comedia primeaza. De asemenea scena in care cei doi danseaza este una foarte estetica, punand in valoare dansul rock and roll si atmosfera specifica anilor 94.

Scena de la inceputul filmului se regaseste si in finalul acestuia unde ne este prezentat conflictul dintre Jules si Ringo, un conflict psihologic despre caracterul oamenilor. Regasim aici o relatie incipit-final pe care regizorul o insereaza foarte subtil. Tot in aceasta scena Jules repeta pasajul biblic care este o caracteristica importanta a personajului respectiv. Chiar si in aceasta scena este prezent un umor in dialoguri, impreuna cu suspansul creat de cei patru protagonisti (printre care si prietena lui Ringo, Yolanda). Scena se incheie prin tracking-ul celor doi mafioti importanti (Vincent si Jules) si parasirea restaurantului in care acestia se aflau.

Considerat de unii critici ca fiind o comedie neagră, filmul este adesea etichetat ca un “neo-noir”. Extrem de influent și în alte mijloace media, Pulp Fiction este văzut ca o principala sursă de inspirație pentru filme care i-au urmat și care au adoptat diverse elemente din stilul său.

main31027015432